Liliana Maria Popa, I.N.Popa - VASILE AARON - MIRACOLE MITOLOGICE ŞI ÎNVĂŢĂTURI MORAL-CREŞTINE

Librărie » Litere româneşti vechi şi noi

Preţ:15.00lei
Pe stoc

 

Acest nou volum din seria restitutivă Vasile Aaron, îngrijită de cercetătorii sibieni Liliana şi Ioan-Nicolae Popa, cuprinde prima reeditare modernă a prelucrărilor tânărului avocat-literat după “Metamorfozele” lui Ovidiu. Fiecăreia dintre aceste scrieri, foarte tânărul Vasile Aaron (care a realizat aceste prelucrări la varsta fragedă de doar douăzeci de ani) le adaugă câte o “Învăţătură” proprie, izvorâtă din puternicul filon de moralitate creştină şi de înţelepciune populară care i-a marcat întreaga activitate literară.

 

CUPRINS

Lista prenumeranţilor   6
Ovidius Publius Naso, Vasile Aaron şi Daniil Popovici Barcianu sau istoria versurilor din manuscrisul de la Răşinari (studiu introductiv)  13
Notă asupra ediţiei   86
Textele din manuscrisul de la Răşinari
      Verş jalnic la îngropăciunea Domnului Teodor Miheşi. 1802.   92
      Cătră Ovidie Naso   98
      Legenda despre nimfa Dafne   105
      Legenda despre nimfa Io   120
      Legenda lui Cadmus, fiul regelui Aghenor   145
      Legenda vânătorului Acteon   171
      Legenda lui Narţiş, cel de sine îndrăgostit   182
Anexe
      Vasile Aaron – Viaţa lui Ovidie Naso   202
      Sentinţe ovidiene transpuse în limba română de Valentin Franck von Frankenstein   210
Glosar   212
Bibliografie   221

 

PROBĂ DE LECTURĂ

(fragmente din Studiul introductiv)

[...] Şi a cincea legendă tipărită de Barcianu, cea despre personajul mitologic Narcis, aparţine ciclului miturilor inspirate de istoria Tebei. Ea conţine povestea unui tânăr trufaş, pătruns de conştiinţa frumuseţii sale şi stăpânit de necuprinsă aroganţă. În superbia lui, respinge orice tentativă de apropiere a celor din jur, reacţionează dur la avansurile nimfei Echo, îndrăgostită fără speranţă, pentru ca apoi să cadă victimă blestemului unuia dintre cei respinşi: să nu poată avea parte de ceea ce va iubi. Narcis se îndrăgosteşte de propriul chip, de propria-i imagine zărită în oglinda unei fântâni neatinse încă de vreo vieţuitoare. Bolnav de patimă, se va stinge încet-încet, dar naiadele care-i pregătesc rugul funerar nu găsesc în locul trupului decât o floare cu petale albe înconjurând un mijloc de culoarea şofranului.

Se pare că povestea tânărului transformat în floare a fost una dintre pre­feratele versificatorului transilvănean, căci după ce a prefăcut-o în româneşte în anii primei tinereţi, a revenit la ea după ce se aşezase la Sibiu, a mai cizelat o şi a publicat-o alături de melodramatica istorie de dragoste a îndăgostiţilor Piram şi Tisbe, într-un volumaş apărut în anul 1807. Profesorul Barcianu, în notele care însoţesc varianta existentă în manuscris, face o atentă analiză comparativă a acelor două texte, semnalând modificările, omisiunile şi adăugirile, concluzia fiind că versiunea tipărită este superioară celei anterioare, manuscrise. Pornind de aici, Nicolae Lascu precizează: „(…) deosebirea nu este numai de natură formală şi canti­tativă. În manuscris, textul latin este redat cu mai multă fidelitate şi în chip neîntrerupt se poate urmări firul originalului, ceea ce nu este cazul cu versiu­nea tipărită, care este o prelucrare.”1 Cercetătorul insistă asupra caracterului de traducere al textului din manuscris, pus în opoziţie cu cel de prelucrare al celui din tipăritură. Îşi susţine opinia, nu suficient de convingător, exemplifi­când cu amănunte ca existenţa doar în manuscris a numelui unor zeităţi şi a unor imagini clar preluate din originalul latin: Narcis, ridicând braţele şi adresându-se codrului, gestul deznădăjduit al sfâşierii veşmintelor, compara­ţia dintre pieptul lovit şi mărul roşu pe o parte etc. Mai aproape de adevăr pare afirmaţia că ambele se păstrează în nota generală a scrierilor lui Aaron inspirate de Ovidiu, care, în totalitatea lor, sunt prelucrări mai mult sau mai puţin fidele originalelor, şi nu traduceri în adevăratul sens al cuvântului.

O situaţie în care Aaron se dovedeşte infidel originalului poate fi consi­de­rată postura în care este prezentată nimfa Echo. Aaron o introduce în peisaj cu epitetul caracte­ri­zant de „guratecă”. În originalul latin se preciza că ea fusese pedepsită de Iu­no­na să-şi piardă darul vorbirii, rămânându-i doar putinţa de a repeta ultimele sunete ale celor rostite de cineva. Aaron omite să dea această infor­maţie, notând doar că, îmboldită de patima înflăcărată, nimfa ar fi dorit mereu să vorbească, dar „firea nu o lăsa”. Foarte curând însă, Aaron uită de „infirmitatea” nimfei şi îi atribuie fetei respinse de trufaşul tânăr o amplă lamentaţie, finalizată de acel blestem fatidic, al cărui autor nu este nomina­lizat de Ovidiu. Cele vreo 40-50 de versuri în care nimfa dispreţuită îşi plânge soarta într-o lamentaţie deznădăjduită, cu întrebări şi imprecaţii, sunt „alcătuiri” proprii lui Aaron, inexistente în original. Transilvăneanul se va menţine în aceeaşi eroare şi peste câţiva ani, când va tipări istoria despre „nepotrivita iubire a lui Echo cu Narţiş”. După ce atrage atenţia că nimfa îndrăgostită îl urmărea continuu pe tânărul vânător, dorind să i se adreseze („O, de câte ori voia / A vorbi, şi nu putea!”), autorul prelucrării oferă cititorului o alcătuire poetică pe tema „Inimă, mă ia mirare”, un cântec în care nimfa, cu „glas supţire”, îşi plânge nefericirea.2 Ulterior, descriind tragicul sfârşit al nimfei, relatat mult mai pe scurt de Ovidiu, va relua pasajul cu lamentaţia:

(…) Durerea, tot trează,

Bietul ei trup îl slăbeşte, zbârceşte-a ei piele, iar seva-i

Piere-n văzduh; numai oasele îi mai rămân şi cu glasul;

Glasul e-acelaşi, dar oasele ei se-mpietriră, se spune.

Şade ascunsă-n pădure, nu se arată pe creste.

E auzită de toţi; numai graiul din ea mai trăieşte.3

În esenţă, momentul metamorfozării este la fel prezentat şi de tânărul transilvănean:

Aşa Echo, când grăieşte,

Jos la pământ să trânteşte,

Plânge cu obidă mare

Ziua, noaptea, cu-ntristare;

N-are odihnă o leacă,

Măduha din trup îi seacă;

Măduha îi seacă toată;

De a chinurilor gloată

Stau numai oasele goale

Şi pielea pe ele, moale.

Oasele încă să mută

Într-o piatră, dar nu mută:

Că, de cineva grăieşte

Şi prin codru povesteşte

Sau strigă pe oarecine,(…)

Echo în loc îi răspunde,

Batăr nu se şti de unde.

Merită atenţie modul în care Aaron transpune în versuri trohaice finalul legendei ovidiene, respectându-l, dar şi depărtându-se de el. În versiunea din Metamorfoze, la moartea lui Narcis

(…) Surorile sale naiade

Pieptul şi-l bat, îl jelesc şi cosiţa tăiată i-o-nchină;

Plâns-au driadele, Echo atunci a răsfrânt al lor plânset.

I-au pregătit năsălie, un rug, clătinatele facle.

Trupul pierise şi-n locu-i găsiră o floare-n culoare

Ca de şofran, cu mijlocu-ncins tot de albe petale.4

La Aaron curgerea este aceeaşi, dar amănuntele ne duc cu gândul la un ritual de înmormântare specific satului românesc:

Dacă voinicaşul moare,

Nimfele, cu jele mare,

Şi naiade, dimpreună

Plâng, cât pădurea răsună.

Slobod părul pe spinare,

Plâng, glăsuiesc foarte tare;

Şi, precum ele plânjea,

Aşa Echo răspundea.

Gată cele de-ngropare,

Să silesc, adună tare,

Fac toate cu mare grabă,

Toate câte sânt de treabă,

Pun lumini şi groapa sapă

Nu departe de la apă;

De unde-i veni pierirea

Să-i fie şi mistuirea,

Adică lângă izvor,

Unde zăcu al lui dor.

Interesul dovedit de Vasile Aaron pentru legenda metamorfozării lui Narcis în floare este justificat prin dramatismul conţinut de această poveste a unei iubiri imposibile, cu multiple semnificaţii de natură psihanalitică. Aceste semnificaţii explică şi atracţia pe care mitul antic a exercitat-o asupra artiştilor de mai târziu, în special asupra plasticienilor5, începând cu anonimii realizatori ai frescelor de la Pompeii, ajungându-se la nume de rezonanţă ale picturii europene precum Caravaggio, Poussin sau Dalí. Povestea lui Narcis, „destinul lui Narcis cel care transformă în artă reflexele apei, ale suprafeţei ce va fi înlocuită cu o pânză”, este considerat momentul inventării picturii, văzute ca „rod al unui travaliu narcisiac”, iar „atracţia picturii către acest mit nu se explică doar prin fascinaţia pe care o produce asupra psihicului uman, ci şi prin faptul că însuşi Ovidiu, în textul său, a dat dovadă de o imaginaţie de natură vizuală”, prin faptul că „viziunea ovidiană este una picturală”10.

[...]

Trecând în revistă conţinutul celor cinci povestiri mitologice publicate de Barcianu, oprindu-ne doar tangenţial asupra modului în care Aaron a abordat legendele din Metamorfoze, am lăsat la o parte acele segmente ale scrierilor care constituie, în măsură covârşitoare, contribuţia efectivă a autorului român: Învăţăturile. Conţinutul lor, didactic şi profund moralizator, nu a intrat aproa­pe deloc în atenţia cercetătorilor, deşi constituie o mărturie despre viziunea cărturarilor vremii asupra unor probleme de viaţă, în contextul mentalităţilor epocii, şi ar fi fost necesar că ele să fi fost analizate ca parte a literaturii româneşti „de învăţătură”, specifică începuturilor. Clamate cu ostentaţie de un versificator care, abia ieşit din adolescenţă, demonstra o surprin­zătoare matu­ritate, elementele de îndrumare morală se cuvin apreciate din perspectiva imperativelor epocii iluministe. Erau aceleaşi imperative care îi situau pe inte­lec­tualii Transilvaniei în postura de „luminători”, de îndrumători ai mulţimi­lor, pentru ca statul tutelator să aibă cetăţeni devotaţi, eficienţi şi prosperi.

Titlurile-rezumat la care ne-am referit deja, cu formularea lor barocă, evidenţiază din start scopul didactic şi moralizator al scrierilor, relevând alcătuirea lor din două părţi distincte. Prima, asupra căreia am stăruit puţin înainte, de natură epică, cuprinde povestea mitologică, aşa cum a reuşit Aaron să o „întoarcă pe românie”, cu stângăciile inerente vremii; a doua, ceva mai redusă ca întindere, intitulată Învăţătură, dezvăluie cititorului cheia morală în care trebuie înţelese întâmplările. Ea conţine învăţămintele puse de autor la îndemâna cititorilor, destinate în special celor tineri, consideraţi mai vulnerabili, din cauza lipsei lor de experienţă.

Existenţa unor astfel de adăugiri moralizatoare nu ne surprinde câtuşi de puţin, căci ele sunt specifice unei epoci în care intelectualii nu-şi fixează ca prim scop să amuze şi să delecteze, ci, programatic, să transmită celor din jur cunoştinţe utile, să-i „înveţe” şi să-i îndrume din punct de vedere moral. În ansamblul ei, activitatea literară al lui Aaron e pusă, explicit, sub semnul „învăţăturii”, al perfecţionării „moraliceşti”. Dacă în prefaţa la ediţia a II-a, cea din 1808, a poemului Patima Domnului (…), autorul insista asupra faptului că opul nu conţine lucruri contrare învăţăturilor din Sfânta Scriptură, în următoarele tipărituri foloseşte insistent formula „învăţătură moralicească”. La ediţia a II-a a scrierii satirice despre Leonat şi Dorofata, cea din 1815, nu insistă asupra elementelor hazlii, ci subliniază scopul educativ: din ea, „frumoasă învăţătură moralicească să poate culege despre patima beţiii şi despre primejdioasele ei urmări”. Prefaţând poemul Anul cel mănos (1820), precizează că el „cuprinde în sine şi lucruri moraliceşti, atârnătoare spre aţâţa­rea economiei”. În anul 1821, recomandă cititorilor Istoria lui Sofronim (…) deoarece „învăţăturile cele moraliceşti (…) şi întâmplările care se înşiră atâta dulceaţă au în sine”.

[...] În totalitatea lor, învăţăturile expuse de tânărul Aaron stau sub spectrul larg al îndemnului la încadrarea în normele vieţii creştine. Respectarea îndrumărilor vieţii morale desprinse din scrierile sfinte apare ca o cerinţă imperativă, cu atât mai mult cu cât ele sunt statuate şi în rigorile etosului popular care promovează bunul simţ, cumpătarea şi păstrarea măsurii în toate şi care condamnă orice categorie de excese. Ele sunt socotite valori fundamentale şi decurg din formaţia intelectual-morală a versificatorului. Crescut în familia unui preot de ţară, educat în atmosfera Blajului ecleziastic, îmbibat de valorile etice ale literaturii clasice latine, el îşi conturase de timpuriu un solid cod de principii moral-comportamentale care vor constitui osatura ideatică a tuturor scrierilor sale.

Elemente ale respectivului cod sunt prezente în totalitatea concluziilor morale extrase de traducător din legendele ovidiene, esenţa constituind-o ra­portarea conţinutului poveştilor mitologice la preceptele Sfintelor Scripturi. Putem susţine aceste afirmaţii chiar şi când ne referim la povestea despre Hiaţintus. Deşi legenda nu a fost publicată, din concisul text de prezentare a „învăţăturii”, cu enunţul, „că totdeauna trebuie să fim gata de moarte”, reţinem clara trimitere la preceptele creştine. Povestea lui Hyacinthus, frumosul tânăr din Sparta, iubit peste măsură şi ucis accidental de Apollo, îl duce pe Aaron cu gândul spre numeroasele locuri din Evanghelii unde credincioşilor li se cere să trăiască în aşa fel, încât oricând să fie pregătiţi să dea socoteală pentru faptele lor, la sosirea neştiutului soroc.

1 Nicolae Lascu, Vasile Aaron şi Ovidiu, p. 18.

2 Amănunte despre tema amintită şi despre cântecul nimfei sunt prezentate în volumul nostru recent apărut Istoria primului text dramatic tipărit în limba română. Ahilefs la Skiro, Sibiu, 1797, demonstrând că jalnicul cântec din textul tipărit de Aaron este preluat aproa­pe integral din povestirea Sofronim, traducere din neogreacă a unei nuvele franţu­zeşti, datorată boierului muntean Iordache Slătineanu.

3 Traducere de Ion Florescu, în volumul citat, Ovidiu, Opere, p. 330.

4 Ovidiu, p. 333.

5 Amănunte în studiul Danei Marinescu Metamorfozele lui Narcis, accesat 24 iulie 2014, ebooks.unibuc.ro/filologie/metam/6.htm., din care am preluat informaţiile.

10 Dana Marinescu, op. cit.