Edó Gergely Alfonsín – Solstiții. Călătorii spre și dincolo de eu

Descriere

Secuiancă stabilită la Cluj, Edó Gergely Alfonsín lucrează ca facilitator și trainer PIV (Procesul de Integrare a Vieții), cum se numește metoda de constelații fenomenologice și integrative dezvoltate de dr. Wilfried Nelles. Activează atât în ţară, cât şi în străinătate, în limbile română, engleză şi maghiară. Împreuna cu soțul ei, Paco Alfonsín, a organizat și conduce Spiri2Art Center, un pod de legătură între spiritualitate și artă. Până acum a publicat nouă cărţi şi nenumărate articole.

„Cred că m-am născut filolog. Cărțile și scrisul fac parte integrantă din viața mea. În copilărie citeam adesea chiar și o carte pe zi, iar în tinerețe am scris încontinuu. Pentru mine, cărțile înseamnă mult mai mult decât o pasiune, iar scrisul îmi este o necesitate.”

___________________________________

„Nu te vei vindeca atâta timp cât vei continua să te crezi o persoană bună ‒ i-am spus cuiva astăzi când, la întrebarea la ce ar vrea să lucrăm azi, mi-a răspuns că a fost ofensată și vrea să scape de acest sentiment. Am tăcut pentru câteva clipe, apoi i-am răspuns: Dacă tu consideri că cineva te-a insultat, atunci simte-te ofensată. Simte-te ofensată de-a binelea și acordă-ți timp suficient pentru a te simți jignită, căci sentimentul va trece. Dar dacă te crezi mai bună de atât, dacă ai convingerea despre tine însăți că ești deasupra unui asemenea sentiment, atunci imaginea ta despre tine nu-ți va permite să trăiești sentimentul respectiv și acesta nu va trece de la sine.
Acum câteva zile m-am gândit la ceasul meu micuț de mână. Cât îmi e de drag. Că trebuie tras în fiecare zi, că trebuie să am grijă de el și că mă învață să întârzii exact cinci minute în total într-un interval de douăzeci și patru de ore. Mă învață să încetinesc. Dar iată că ieri l-am pierdut. Deși îi confecționasem o curea foarte bună. Era atât de mic încât nu găseam de cumpărat curea pentru el, puteai eventual să comanzi. Și mi-a căzut de pe mână pe stradă. M-am întristat foarte tare. Plină de păreri de rău și de tristețe, am refăcut în sens invers traseul parcurs pe jos, cu speranța că l-aș putea totuși găsi. Însă, având în vedere că era un ceas (aproape) viu, era oarecum firesc să o fi luat pe căi diferite… Totuși, m-am plâns tuturor, ca să se știe cât sufăr.
Dar după ce am constatat că Pisi, pisica noastră, nu dormise acasă peste noapte și mă gândeam că poate m-a părăsit și ea, după care am văzut-o dimineața apărând moartă de somn, m-am bucurat de o sută de ori mai mult, dacă e posibil așa ceva, decât m-aș fi bucurat de revenirea ei înainte să-mi fi pierdut ceasul… Astfel, ceasul meu, prin absența sa, mă învață să prețuiesc prezența.
Pentru că, într-adevăr, se pare că, pur și simplu, viața nu este ceea ce ne dorim noi, ci ceea ce este.” (Ceasuri, pisicuțe și tristeți)