Edó Gergely Alfonsín – La taclale. Tumba multiplă a unei unguroaice prin limba română

Descriere

Născută la Hoghiz (jud. Brașov), Edó Gergely Alfonsín (n. 1978) absolvă Facultatea de Litere din București, oraș în care și lucrează o vreme. Apoi se stabilește la Cluj, predând yoga, scriind și apropiindu-se treptat de metoda de autocunoaștere dezvoltată de dr. Wilfried Nelles numită PIV (Procesul de Integrare a Vieții), pe care în prezent o practică și o predă. Cărțile și scrisul îi sunt o permanentă necesitate interioară și fac parte integrantă din viața ei. A publicat până acum zece cărţi şi nenumărate articole, marea majoritate în limba maghiară. Volumul de față, prima ei carte simțită, gândită și scrisă direct în limba română, este rezultatul interacțiunii ei de-o viață cu românii, în cele mai diferite contexte.

___________________________________

„Citesc Zorba Grecul. Între timp mă uit pe fereastră. Mă gândesc la viața mea și la noul meu nume pe care tocmai l-am primit de la iubitul meu: Zorbina. Sunt mândră de acest nume nou. Sigur, doar știu să trăiesc! Citesc câteva rânduri, visez câteva rânduri cu ochii deschiși, uneori îmi amintesc că sunt studentă la universitate, dar nici măcar asta nu mă deranjează. Vizavi de mine stă un om mic de la munte, mai în vârstă, cu fața plină de razele soarelui, purtând un costum popular tipic și o pălărie românească cu boruri mici. În compartiment mai sunt două doamne în etate care trăncănesc și ciripesc, iar eu sunt uimită să le aud chicotind cu mare veselie, de parcă ar fi două fetițe de grădiniță care călătoresc împreună, bucurându-se de excursia lor, de fiecare minut petrecut împreună. Încă tronând în singurătatea mea maiestuoasă, privirea mea întâlnește deodată ochii plini de viață ai bătrânelului. Ce citiți, domnișoară? Un gând enervant îmi trece prin minte, probabil nici nu știe să citească, nici măcar nu-i pasă ce citesc, vrea doar să intre în vorbă, iar eu n-am chef de poveștile lui. Zorba, îi arunc plictisită cuvântul. Zorba Grecul, de Nikos Kazantzakis! strigă bătrânul. Îmi dai și mie un pic? Îi întind cartea, înmărmurită. Dar e în maghiară, tu știi să citești în maghiară? Da-aa… îi răspund cam stânjenită. Se uită la mine, la carte, dar aia e o limbă foarte dificilă, mormăie pe sub nas. Da, dar e limba mea maternă. La asta, cele două doamne ridică și ele capul și, tăindu-și vorba una alteia, îmi demonstrează că nu poate fi adevărat, pentru că ele au crescut și trăiesc printre maghiari la Târgu Lăpuș, au avut destule probleme cu copiii maghiari, pentru că au fost educatoare la grădiniță, și după accent își dau seama imediat dacă cineva este maghiar sau nu. Iar eu nu am niciun fel de accent. În sfârșit ploaia de cuvinte se liniștește, încă o vreme se uită la mine cu priviri analitice, ca la o ciudățenie. Păcat că nu e în română, îmi returnează bătrânul cartea, mi-ar fi plăcut să recitesc, măcar câteva rânduri. Știți, eu nu am multe cărți în căsuța mea de pe deal, cinci sau șase dacă am. Dar, în afară de Biblie, cel mai des îl citesc pe Zorba, grecul. De fapt, nu știu pe care o citesc mai des. Pentru că de fiecare dată când inima mi se întristează, îl iau pe Zorba de pe raft, îl citesc și mă liniștesc. Nu există altă carte care să-mi dea atât de mult chef de viață. Roșesc, mi-e teribil de rușine. Rareori mi-a ars atât de tare fața, mi-a ars atât de tare sufletul de rușine. Și eu care mă gândeam că nu știe nici să citească! N-am curaj să-mi cer scuze. Moșul mă lasă respectuos să citesc. Dar cine mai e în stare acum să citească? Dintr-o dată nu mai văd bine afară, ca și cum geamul ar fi aburit, deși e vară plină, luminoasă, de un verde auriu.” (Întâlnirea Zorbinei cu Zorba, moțul)