Citind fraza de mai sus, toată povestirea de fapt („Entitate”), mi-am adus aminte de un proiect recent – o teză de doctorat în domeniul psiho-pedagogiei care tocmai trece prin chinurile transformării în carte. Chinuri, nu glumă. Ca și cum ai încerca să transformi o scândură din aia cu fibră mare într-un flaut. Citeam și aveam senzația că mi se atrofiază creierul și că mi se umple gura de așchii. Nu-i de vină autoarea. E de vină sistemul. Prin asta înțeleg facultatea, în care se pun bazele acestui mecanism tâmpitor, școala doctorală, conducătorii de doctorat și, fără supărare, (unii dintre?) cei care scriu cărți în domeniu, cu care eu iau cunoștință prin intermediul citărilor și care scriu pompos, „elevat”, complicat. Lemnos. Autoarea, biata, își pune singură mâinile în cap: „M-am tâmpit. Nu mai pot altfel. Nu mai pot gândi normal. Nu mai pot gândi în fraze simple, nu mai știu să spun pur și simplu ce am de spus. Doar în «limbaj de specialitate», de nu mai știu nici eu ce-am vrut să spun, doar în citări, atentă să menționez absolut tot ce s-a scris cât de cât pe temă, cu groaza să nu intru la plagiat… La inceput am încercat și altfel, dar n-a fost bine. Așa mi s-a cerut. Așa se cere.”

Iar sistemul se autoperpetuează.

Eu nu spun că cineva ar interzice doctoranzilor, tinerilor (și mai puțin tinerilor) cercetători să gândească cu mintea lor, să și-o folosească liber, la maximă capacitate. Dar dacă în opt ani de studii superioare nu ești învățat s-o faci, nu ești încurajat s-o faci, nu ai exemple în acest sens, dacă tot ce citești, tot ce devine „bibliografie de specialitate”, e redactat în felul ăsta, dacă toți cei din jur fac așa, atunci trebuie o capacitate intelectuală mult peste media „industriei” și în egală măsură un curaj peste medie ca să ajungi singur la concluzia că vrei altfel și să fii și în stare să te ții pe picioare în fața unei comisii de doctorat obișnuite cu altceva. Măcinăm cuvinte, facem „introduceri”, c-așa am învățat la școală că trebuie, deși nu știm ce-ar trebui sau dacă ar trebui să spunem ceva acolo, formulăm fraze complicate ca să nu fie „prea simplu”, să nu pară că vorbim omului de rând – ca să nu pară că suntem un om de rând… Suntem „specialiști” și ne împodobim cu cuvinte. Bule goale, așchii în limbă, creier lis, pe care concepte pompoase se dau cu săniuța.

O singură altă remarcă. Lucrând cu altcineva, cadru didactic din eșalonul mediu ca vârstă și poziție în ierarhia universitară: „o, zice ea, e mult mai bine studiul introductiv decât era înainte: e clar, e ușor de urmărit și de înțeles, spune exact ce e de spus… Dar să știi că am fost criticați pentru asta de diverși… colegi. Nu-i cum sunt ei obișnuiți, nu-i suficient de sofisticat. Nu le place așa.” Ce să mai zici.