books_1

Ești editor? Ce frumos! Și… ce faci de fapt?

„- Și? cu ce te ocupi?
– Am o editură, lucrez ca editor de carte.
– A! Tipărești cărți?
– Nu, nu tipăresc cărți. Da, lucrez cu o tipografie, dar nu le tipăresc eu. Eu le editez doar.
– … Adică ce le faci, mai exact?”

Așa încep marea majoritate a conversațiilor cu cunoștințe noi sau cu prieteni vechi, cu care n-ai mai ținut legătura de mult.

Chiar așa. Ce face un editor? Care-i rolul lui pe lume și cu ce se ocupă el?

Nota 1: „Editorul” poate să fie o singură persoană sau poate să fie o echipă întreagă, mai mare sau mai mică – depinde de volumul de muncă și de ce competențe își poate asuma fiecare membru al ei. Noi suntem o editură mică spre foarte mică și vă povestim cum stau lucrurile la noi.

Răspunsul scurt este: editorul este cel care trece fișierul text ieșit din calculatorul autorului prin toate transformările de care e nevoie pentru ca acest material să devină o carte „în carne și oase”.

Răspunsul lung este: în funcție de serviciile solicitate, de natura cărții și de faza de lucru în care ajunge la editură, un manuscris are nevoie de o serie întreagă de operațiuni. (Nota 2: Îi zicem în continuare manuscris, deși de mână nu mai scrie nimeni demult, și nici măcar la mașină, deși, uite, chiar de curând am pregătit pentru tipar o carte în cazul căreia prima etapă de lucru a fost introducerea pe calculator a unui material scris, la vremea lui, la mașină…)

Când accepți în lucru un material nou, mai întâi de toate îl parcurgi din doască în doască (vreți să știți ce-i aia doască? Citiți aici, la pagina 75, ultimul rând!). Îl citești ca un simplu cititor. Un cititor autorizat, dacă vreți, unul competent și cu ochi critic, dar un cititor. Ca să vezi cum se prezintă întregul. Dacă are tot ce-i trebuie și dacă n-are nimic în plus. Poate că vreunul din conceptele menționate ar trebui definit. Poate că se face referire la un personaj sau la un moment istoric care ar merita o notă de subsol. Poate că o anumită idee se reia aproape identic în alt capitol și deci trebuie eliminată fie într-un loc, fie în celălalt. Poate că subcapitolul cutare e superfluu, pentru că problema e periferică față de fondul discuției – sau dimpotrivă, poate că o anumită chestiune merită un subcapitol aparte, ca să fie mai bine pusă în evidență. Și așa mai departe. Sigur că toate aceste sugestii, argumentate, se întorc la autor, care aderă la propunerile primite – sau nu. În cele din urmă, textul îi aparține, iar editorul poate face oricâte sugestii și aduce toate argumentele din lume; atâta timp cât nu are permisiunea autorului, nu poate interveni în text peste capul acestuia.

După ce s-a căzut de acord – autor și editor – asupra structurii finale a lucrării, se poate trece la etapa de corectură. În general, când vine vorba de corectură, lumea se gândește la litere mâncate și la virgule scăpate aiurea – că de scris miau ca pisica se presupune că nu mai e cazul la cineva care se gândește să publice o carte. Cert este că, oricât ar fi de îngrijit lucrat sau de „nu mai are nevoie de corectură, că i l-am dat la mătușa mea să-l corecteze, care-a fost profesoară de română”, orice manuscris trebuie să treacă – și trece obligatoriu – printr-o corectură amănunțită, nu cu (sau nu doar cu) corectoare automate, ci și cu ochiul și mintea omului cunoscător de ortografie, de gramatică și de ultimele recomandări ale DOOM. Pentru că, vrând-nevrând, suntem oameni și greșeli mai apar. Întotdeauna scapă câte ceva. Am chiar convingerea intimă că greșelile se scutură prin pagini și până data următoare cresc altele, care nu erau acolo când ai trecut ultima dată prin text…

În afară de pura corectură ortografică, scriitura mai trebuie urmărită și sub aspect gramatical și stilistic. De exemplu, dacă autorul ne povestește că Johnny era supărat din cauza unei anterioare discuții neprincipiale cu nevastă-sa, timpul de folosit cu referire la zisa discuție este mai mult ca perfectul, ceea ce, de acord, complică lucrurile și nu atrage întotdeauna bunăvoința autorului. Dar, într-o instituție serioasă, gramatica e mai puțin negociabilă decât ar fi confortabil. Iarăși, dacă o frază se întinde și se încolăcește pe un sfert de pagină, eventual și abuzând de gerunzii, e treaba editorului să intervină cu piaptănul și forfecuța și să propună autorului modificările necesare pentru ca textul să devină mai agreabil de citit și mai ușor de înțeles. Sigur, lucrurile au o doză de subiectivism, dar un editor bun va proceda cu delicatețe, astfel încât să lucreze în favoarea și nu în răspărul stilului original. Dacă, în ce privește conținutul, responsabilitatea este în cele din urmă a autorului, în privința formei textului editorul ar trebui să aibă competența necesară pentru a-și asuma ultimul cuvânt – și responsabilitatea aferentă.

Odată ce s-au rezolvat și aspectele acesta, toată lumea e mulțumită și se presupune că materialul nu va mai suferi modificări importante (niciodată nu se întâmplă așa), se poate trece la machetare și aranjarea în pagină. Operațiunea mai e cunoscută și ca tehnoredactare sau DTP (desktop publishing). Chiar dacă acești termeni nu se suprapun perfect, în esență e vorba despre același lucru: manuscrisul se „toarnă” în forma pe care o va avea când va fi carte. Pentru asta, trebuie ales formatul cărții, creat formatul tuturor tipurilor de pagină, apoi create stilurile (formatarea) fiecăruia din elementele-text: titluri, subtitluri, texte, liste, citate, note de subsol, legendele figurilor etc. Unele cărți sunt simple din acest punct de vedere: nu au decât poate două-trei tipuri de pagină și câteva tipuri de text – așa sunt, de obicei, cărțile de beletristică; altele pot fi foarte complicate, mai ales cărțile științifice sau manualele, cu grafice și imagini, cu tabele, cu exerciții, note de subsol, bibliografie și așa mai departe. După ce au fost definite stilurile necesare, se poate trece la paginare – unde iarăși complexitatea diferă foarte mult, de la cărțile în care textul curge și până la cele unde toate elementele de mai sus trebuie așezate în pagină, în așa fel încât structurarea să fie logică, spațiul folosit la maximum și pagina să arate bine. Sigur că și aici autorul trebuie să vadă materialul, așa încât lucrurile să respecte niște considerente obiective – și poate și unele subiective.

Apoi, cartea are nevoie de o copertă. Coperta trebuie s-o facă cineva – atât concepția grafică, de care autorul ar fi frumos să fie măcar mulțumit, dacă nu încântat, cât și documentul care se trimite la tipar și care trebuie să îndeplinească niște considerente tehnice precise.

Dacă volumul va fi publicat de editură, atunci, în paralel cu operațiunile tehnice, editura alocă un ISBN (International Serial Book Number) și înaintează către Biblioteca Națională cererea pentru descrierea CIP. (Dacă autorul publică în regie proprie, atunci se ocupă singur de aceste chestiuni, ca și de trimiterea exemplarelor pentru Depozitul Legal de carte, operațiune care altfel cade tot în grija editurii.)

Când toate cele de mai sus sunt rezolvate, când PDF-ul viitoarei cărți, plus cel al copertei, s-au plimbat de suficiente ori pe ruta editor-autor și retur (trăiască WeTransfer!) și în calculator s-au acumulat suficiente fișiere intitulate carteFINAL_i.pdf, unde i = 1…n, câteva carteFINAL_FINAL.pdf și în cele din urmă un carteCHIAR_FINAL.pdf, materialul se trimite la tipar. Într-un timp variabil, de la câteva zile la două-trei săptămâni, cartea proaspăt apărută se va răsfăța pe masa autorului, în jurul biroului său, în holul de la intrare, în beci și, în general, peste tot pe la el prin casă.

Apoi cartea trebuie vândută, dar asta e deja altă poveste, la fel de lungă și de cinci ori mai complicată…

De toate cele de mai sus se ocupă un editor. Rolul său primordial e însă altul. Dincolo de toate acestea, adevărata sa misiune este să țină angrenajul în mișcare. Să stabilească termene. Să tragă de autor să-i trimită și bibliografia, să-i amintească ilustratorului că pe săptămâna următoare are nevoie de prima tranșă de desene, să transmită DTP-istului din partea tipografului să retrimită interiorul fără semne de tăiere și fișierul copertă cu, să verifice la tipografie cum iese coperta și dacă n-ar fi bine cu un cinci la sută în plus luminozitate. Să organizeze lansarea. Să trimită cărți pentru recenzie. Să ceară recenziile. Să gestioneze recenziile. În general, să pună morcovi la toată lumea și să facă lucrurile să se întâmple.

No, nu-i asta o meserie faină? 🙂

Foto: Unsplash

12 thoughts on “Ești editor? Ce frumos! Și… ce faci de fapt?”

  1. Voicu Ștefan-Florin - Răspunde

    Vă mulțumim pentru informațiile tare utile!
    Minunat mod de povestire! Tare atractiv, iar ironia este tare gustoasă!
    Spor bun în continuare!

  2. Denisa - Răspunde

    Ce frumos explicat! Am inteles mult mai multe acum, eu, ca persoana ce isi doreste sa lucreze ca editor de carte… Mult succes in tot ce va propuneti!

  3. Cătărau Ana - Răspunde

    Tare mi-a plăcut cum ați povestit😀 cu ce se ocupă un editor👍.Am și râs pe alocuri,dar ați zis fără ocolișuri, fără floricele ! Să aveți spor la lucrurile frumoase și folositoare!

    • Monica Hriscu - Răspunde

      Mulțumim frumos! Da, cam așa arată felia asta din munca noastră. Mai sunt și alte felii, poate om povesti într-o zi și despre ele 🙂

Leave a Comment