Mulțumim, dragă Cristina, că ai acceptat să ne acorzi acest interviu și o fărâmă din timpul tău, nouă și cititorilor. Spune-ne câte ceva despre tine. Cine este omul Cristina Sorina Popa?

Omul Cristina Sorina Popa este om obișnuit, un om care, ca toți oamenii, îndeplinește mai multe roluri distincte în viața cotidiană: sunt soție, mamă, inginer cu normă întreagă.

Iar peste toate aceste roluri zilnice, vine cireașa de pe tort – rolul de scriitor. Eu îi spun „superputerea” mea. De ce superputere? Pentru că e ceva ce mă face să fiu diferită. Mă ajută să exprim cu ușurință gânduri, emoții, întâmplări, care pe alții poate îi gâtuie, îi înăbușă. Simt că îmi vine natural să îmi exprim ideile în versuri sau proză. De mică am avut o imaginație bogată. Am o grămadă de idei, iar muza mea, de care voi mai tot pomeni, îmi oferă în permanență material de modelat în cuvinte.

Când și cum ți-ai descoperit această calitate?

În adolescență am descoperit că pot scrie eseuri, poezii, povești, orice îmi trecea prin minte. Îmi plăcea foarte mult să merg la olimpiadele de limba și literatura română, iar profesorii de limba română mă îndrăgeau.
În liceu mă simțeam foarte cool. Aveam deja din principiu nota zece în teza la română, pentru că aveam note mari la olimpiade. Toată lumea era a mea. Simțeam un început de superputere, dar nu știam încă să îi spun pe nume. Era ca în filmele cu supereroi: aveam o putere, pe care nu o puteam controla la capacitate maximă. Mă amuz doar gândindu-mă la această perspectivă. Mulți colegi de-ai mei se plângeau și se rugau să nu le cadă la bac Creangă, iar eu gândeam deja în simbolistica din „Creangă și creanga de aur”, a lui Lovinescu.

Simțeam un har, o chemare. Dar ceva în mine nu îmi dădea pace. Am fost mereu bună la mate. Ceva în ADN-ul meu mă făcea mânuiesc numerele cu ușurință – o înclinație nativă, probabil amprenta familiei mele, de ingineri și matematicieni. Așa că am ales cariera inginerească, în schimb am cultivat hobby-ul de a scrie de câte ori am avut ocazia, pentru plăcerea mea sau a familiei și prietenilor mei.

Ce scriai, ce scrii?

Am început cu poezii adolescentine și povești scurte. Am continuat cu dedicații pentru zile de naștere, invitații la nunți, botezuri, poezii la comandă, poezii după imagini, versuri pentru melodii … Mai nou, scriu poezii și proză inspirate de copila mea. Îi ofer ceea ce observ că îi este necesar pentru a-și îmbogăți bagajul de cunoștințe și a înțelege mai bine lumea în care trăiește, într-un mod plăcut.

Oficial, am la activ o carte publicată în 2020 la Editura Curs, Două povești care au vrut să stea împreună, un calendar pentru anul 2021 în versuri, în colaborare cu Andra Books And Illustrations, și versurile melodiei Love, Peace, and Joy, în limba engleză, în colaborare cu Adi Manolovici și Gabi Nicolau Guriță, pentru participarea la Eurovision 2015.

În prezent lucrez la alte proiecte, care sper să vadă în curând lumina tiparului. Am în plan și urmarea cărții Cele două povești care au vrut să stea împreună, cu situații noi, fir epic nou și noi învățăminte. Sunt în căutări active pentru a găsi elementul de care are nevoie cartea pentru a deveni un tot.

Spuneai de fetița ta. De ce fel de cărți au nevoie copiii din ziua de azi?

Părerea mea este că un om se formează citind cât mai mult și cât mai variat. Mintea omului, a copilului, e ca un fel de puzzle. La început adăugăm o piesă, două, sunt puține piese care se leagă. Este nevoie să adăugăm toate piesele din puzzle și să le conectăm între ele pentru a obține o imagine de ansamblu asupra vieții. Cărțile și experiența vieții ne oferă aceste piese de puzzle și conexiunile între ele.

Diversitatea este permanent prezentă și este bine să ne învățăm copiii să se descurce în situații cât mai atipice. Ei nu vor avea întotdeauna posibilitatea exercițiului live, iar aici cărțile au contribuția majoră. Pentru asta, eu consider că avem nevoie de cărți bune și cât mai variate, care să abordeze topicuri cât mai diferite.

Ai vreun sfat pentru cititori, legat de lectură?

Sfatul meu cel mai important ar fi: ajutați copilul să îndrăgească cititul! Sădiți sămânța cititului în sufletul omulețului în devenire! Aici greul cade într-adevăr pe părinți, pe bunici sau pe oricine e implicat în educația omulețului.

Îmi place să folosesc o imagine descriptivă pentru acest proces. Eu simt dragostea pentru lectură ca fiind inițial un sâmbure, o sămânță, după cum am menționat adineauri. Cu fiecare carte citită, îngrijim plăntuța abia răsărită, care însă va prinde puteri. Constant udată, iubită, plivită de buruieni, dragostea de lectură va crește viguroasă, puternică și va deveni independentă, un arbore bogat, înțelept și puternic.

Adevărul este că la început, puiului de om îi va fi indiferentă lectura. El este prea mic ca să înțeleagă. Va simți însă bucuria apropierii de părinte și va îndrăgi acest moment de intimitate și de conectare. La noi – și cu siguranță că nu doar la noi – povestea de seară este momentul conectării. Ajuns la vârstă mai mare, chiar adult, fostul copil va resimți inconștient aceleași emoții plăcute, de fiecare dată când va citi singur. Iată cum ajunge să își regăsească liniștea și echilibrul în lectură, în „cartea refugiu”, cum îmi place mie să o numesc. Iar în ziua de azi, când totul merge cu o viteză incredibilă, când informația ne bombardează din toate părțile, este nevoie să facem o pauză, să luăm o gură de aer proaspăt, să ne creăm momente de răgaz în compania „cărților-refugiu”.

În ce fel vine noua ta carte în întâmpinarea acestor nevoi?

În primul rând, am încercat în cartea mea, Două povești care au vrut să stea împreună, să cultiv calități pe care eu le consider de căpătâi pentru buna dezvoltare a unui copil. Cele două povești abordează direcții diferite pentru sculptarea personalității puiului de om. Prima poveste, Alice, micuța ciclistă, cultivă determinarea, atitudinea de învingător, puterea de a te ridica de jos când viața te dărâmă, de a nu te lăsa învins, de a merge mai departe. A doua poveste, Omulețul fără nume, cultivă atenția, empatia, inventivitatea. Mi-am dorit ca această carte să poată oferi fiicei mele și altor copii minunați, ca ea, beneficii pe termen lung în formarea lor ca oameni.

În al doilea rând, vreau să dau o mână de ajutor părintelui, sau celui care citește cartea, și atrag atenția în momentele importante ale lecturii, sugerând acțiuni care adaugă scânteie firului epic.

Chiar așa, am văzut în carte ceva mai neobișnuit – îndrumări pentru cititori, în timpul lecturii. Poți să ne spui mai multe despre intenția ta?

Răspunsul la întrebarea ta reiese din perspectiva părintelui care lecturează: sunt și eu părinte și știu ce înseamnă să te lupți permanent cu lipsa de timp. Muncești toată ziua, serviciu, treburile casei, și seara nu-ți dorești decât să te odihnești. Atunci însă trebuie să te ocupi de copil. Îl hrănești, îl speli, îl pregătești de culcare… și vine momentul poveștii de seară. Tu pici de somn, iar pruncul e din ce în ce mai vioi. Și pe tine te apucă nervii și vrei să scapi cât mai repede de corvoada cititului. Atunci vine cărticica mea și spune: hai, pune stop frustrării, bucură-te de momentul acesta frumos! Eu te ajut, sunt alături de tine, te susțin! Ești obosit, poate la ora aceasta nu ai o dicție perfectă, poate nu mai ai chef de citit cu intonație, dar simplul fapt că urmezi sugestiile pe care ți le dau în carte îți va ușura sarcina și te va ajuta să îți implici copilul, să îl atragi în poveste și să obții conectarea de care aveți amândoi nevoie ca să vă încărcați bateriile și de care el are nevoie pentru a se putea bucura mai târziu de beneficiile pe care ni le aduce cititul.

Cum au ajuns două povești atât de diferite să stea „împreună”? Cum s-a născut ideea cărții, așa cum este ea acum? Ai gândit-o de la bun început așa sau a fost o întâmplare? Povestește-ne.

Cele două povești au fost croite la momente de timp diferite, având însă aceeași sursă de inspirație – fetița mea și nevoile ei. Aveam și alte povești create tot pentru ea, însă aceste două povești s-au atras una pe alta precum polii opuși ai unui magnet.

Alice, micuța ciclistă este o poveste care debordează de optimism și de energie, este activă și strălucitoare precum ziua la amiază. De aceea am și asociat-o cu ideea de „ziua activă”. Omulețul fără nume, în schimb, este o poveste statică, liniștită, ce implică mai mult introspecția și imaginația. Am simțit-o foarte potrivită pentru a-l ajuta pe micul ascultător să-și activeze gândirea, pregătindu-se în același timp în mod plăcut pentru culcare, de aceea am asociat-o cu ideea de „seara creativă”.

Cele două povești se completează minunat, formând un întreg, un aliat de nădejde pentru părinți, sub forma unei cărți echilibrate, din care copiii pot învăța și pot crește frumos, devenind varianta lor cea mai bună. Aceasta a și fost prima mea idee și propunere de titlu, Cartea în echilibru, dar în cursul procesului de șlefuire, împreună cu editorul Monica Hriscu, am ajuns la numele actual, Două povești care au vrut să stea împreună, care ni s-a părut mai prietenos.

Chiar așa: în ce a constat procesul editorial? E vreo diferență între materialul trimis inițial la editură și cartea finală?

O, da. Procesul editorial a fost… un întreg proces și o muncă de echipă. S-a format acolo un trio foarte fain și ne-am mișcat excelent împreună. Elementul central a fost editorul, Moni Hriscu. Ea a ținut permanent în mișcare rotițele angrenajului. Ilustratoarea, Mădălina Murgu, a fost coechipierul perfect. Mi-am regăsit ideile transpuse fantastic în imaginile create de ea.

Pornind de la manuscrisul inițial, s-a pornit un adevărat ping-pong de sugestii și răspunsuri la sugestii, modificări și răsmodificări. Ne-am completat, corectat și susținut reciproc în acest proces de șlefuire până când toată lumea a fost mulțumită de rezultat, iar cartea a ajuns la cea mai bună variantă a sa.

Apreciez șansa pe care am avut-o să le cunosc și să lucrez cu cele două doamne. Sunt oameni minunați și sper să colaborăm din nou, pentru că facem, se pare, o echipă eficientă și din mâinile noastre pot ieși povești cu har, găzduite în „cărți refugiu”, pentru mulți copii și părinți.

Ce-ai mai dori să ne spui în încheierea interviului?

În primul rând vreau să mulțumesc muzei mele, fetița mea, care mă inspiră zilnic, de când a apărut în viața mea. Ea este atât criticul, cât și ajutorul meu de nădejde.

Vreau să mulțumesc Editurii Curs, care a crezut în mine și a făcut posibilă apariția cărții. Îmi doresc să avem multe cărți împreună și mulți cititori fericiți!

Mulțumesc din suflet minunatei mele ilustratoare, Mădălina, fără de care cărticica noastră poate că ar fi existat, dar nu în forma asta, cea mai potrivită pe care mi-o pot imagina!

Mulțumesc celor apropiați, care mă inspiră și mă încurajează să scriu, mulțumesc cititorilor pentru încredere și mulțumesc șansei că a făcut ca lucrurile să se așeze favorabil!

Vă mulțumesc pentru interviu și pe curând,

Cristina Sorina Popa
sau
Domnița poveștilor cu har

(Interviu de Andra Dan)