Despre coincidențe, genetică și eroi

Uite cum se întâmplă uneori să conveargă lucrurile. Lucrez în perioada asta la două proiecte foarte diferite: la un curs de genetică destinat studenților la Horticultură și la cartea lui Lee Alan Dugatkin „Cum să îmblânzești o vulpe”, care va apărea cât de curând. Câteva vorbe despre ea aici)

Lucrând mai zilele trecute la capitolul patru al cursului, dau peste următoarea frază: „Transmiterea înlănțuită a genelor a fost observată pentru prima dată în 1905, de către William Bateson (cel care a introdus termenul de genetică pentru a face referire la studiul eredității)”. Un nume nou pentru mine, nu-l rețineam din facultate, deși trebuie că l-am auzit la vremea lui, dată fiind greutatea lui în domeniu.

Din cartea cu vulpile auzisem un alt nume necunoscut mie, cel al botanistului Nikolai Ivanovici Vavilov. Născut în 1887, mort în 1943, nu face parte dintre personajele cărții, fiindcă a trăit anterior perioadei în care se petrec evenimentele relatate; face în schimb parte din fundalul științific, ideatic și politic pe care s-a conturat personalitatea unui alt mare om de știință rus, Dmitri Beliaev, inițiatorul experimentului de domesticire a vulpii argintii, și este menționat ca atare.

Iar ieri dau peste un articol al aceluiași neobosit Lee Dugatkin, intitulat „Botanistul care l-a sfidat pe Stalin” (https://nautil.us/issue/99/universality/the-botanist-who-defied-stalin). Prima frază a articolului spune așa: „În 1913, tânărul biolog rus Nikolai Vavilov, în vârstă de 26 de ani, mergea la Institutul de Horticultură John Innes, ca să studieze la picioarele legendarului genetician William Bateson. […] El și Bateson au rămas prieteni pe viață, iar genetica mendeliană promovată de Bateson și de echipa lui – și care rămâne până în ziua de azi fundamentul geneticii – s-a imprimat cu litere de foc în conștiința științifică a lui Vavilov.”

Aceeași genetică mendeliană de care nu s-a putut dezice niciodată și din cauza căreia – sau pentru cauza căreia! – a și murit, treizeci de ani mai târziu.

De ce a rămas în istoria științei numele lui Nikolai Vavilov? Pentru că, în urma unei munci solitare de aproximativ douăzeci și cinci de ani, în timpul căreia a bătut efectiv tot pământul în lung și-n lat, botanistul rus a adunat sute de mii de mostre de material biologic, semințe de plante agricole din toate colțurile planetei, din soiuri native, rezistente la boli. Aduse acasă și depozitate cu grijă la Institutul Unional pentru Cultura Plantelor de la Petrograd (devenit curând Leningrad, iar astăzi Sankt Petersburg), au constituit prima bancă mondială de semințe, gândită să servească în scopuri de cercetare și în același timp să funcționeze ca o rezervă de material biologic, cu care să se poată la o adică reface acele culturi agricole care hrănesc planeta.

Doar că uneori politica e nu doar oarbă, ci și criminală. Începând de pe la începutul anilor ’30, știința sovietică n-a mai fost guvernată de legile științei, ci de legile oamenilor – ale unor oameni mici, incompetenți și frustrați, deveniți dintr-o dată mari, puternici și răzbunători. Trofim Lîsenko, fiu de țărani săraci din Ucraina, având la activ niște biete studii de tehnician agricol, s-a văzut ridicat de politica lui Stalin de promovare a „savanților țărani” într-o poziție de mare om de știință. Afirmațiile lui, cum că păioasele puteau da recoltă dublă în cultură de iarnă dacă sămânța era anterior tratată prin înghețare, erau pur și simplu fabricate. Mai mult decât atât, afirma că această productivitate sporită s-ar menține și generațiile următoare – o idee care pe Stalin îl încânta. Doar că în laboratoarele de genetică din străinătate se demonstrase deja că trăsăturile dobândite în cursul vieții unui organism nu sunt transmisibile la descendenți.

Vavilov a devenit unul dintre adversarii științifici declarați ai lui Lîsenko, într-o controversă cunoscută la nivel național, deși se afirmase cu subiect și predicat că „Vavilov va trebui să-și schimbe vederile, pentru că Stalin a spus că lucrurile nu au voie să meargă așa cum spune Vavilov, ci așa cum spune Lîsenko” și că „atunci când datele lor eronate vor fi aruncate la gunoi” (asta cu referire directă la Vavilov și la un student al său, care încercase fără succes să reproducă rezultatele experimentale cu care se lăuda Lîsenko), cei care refuză să înțeleagă implicațiile vor fi la rândul lor „aruncați la gunoi”.

Lîsenko nu s-a mulțumit însă cu această cruciadă personală. În câțiva ani, având sprijinul lui Stalin, Lîsenko i-a eliminat treptat pe toți adepții geneticii clasice, mendeliene, fie dându-i afară din posturile de cercetare, fie aruncându-i în închisori pe cei care nu se conformau. Genetica mendeliană, tratată drept o știință „occidentală”, „burgheză” și „reacționară”, a fost supusă oprobriului public și eliminată din toate manualele de genetică, de la cele școlare și până la cursurile universitare. Adversarul trebuia anihilat pe toate planurile. Și, pentru că Vavilov nu se lăsa redus la tăcere, în timpul unei călătorii în Ucraina din vara anului 1940 a fost ridicat, închis, anchetat îndelung, acuzat de sabotarea agriculturii socialiste din URSS și condamnat la moarte. Pedeapsa i-a fost în cele din urmă comutată în 20 de ani de închisoare. La momentul întemnițării lui, filiala din Leningrad a Institutului pentru Cultura Plantelor, cea mai mare și una pe care Lîsenko nu reușise încă să pună mâna, adăpostea un sfert de milion de mostre biologice din întreaga lume, colectate în cea mai mare mare, chiar dacă nu integral, de Vavilov însuși. Vavilov a murit în închisoarea de la Saratov în iarna lui ’43. Omul care a bătut tot globul, punându-și viața în joc ca să adune material biologic cu care să-și salveze țara de foamete, a fost practic lăsat să moară de foame, pentru singura vină de a nu-și fi denunțat crezul științific – principiile geneticii clasice.

Povestea are și un epilog. În septembrie 1941 a început asediul Leningradului, care a durat doi ani și jumătate. În această perioadă au murit circa 800.000 de leningrădeni, marea majoritate de foame și de malnutriție. Printre ei s-au numărat și nouă dintre cei 16 cercetători rămași la Institut. Au murit de foame, păzind prețioasele semințe, făcând tot ce le stătea în putință să le protejeze de naziști, pentru care colecția lor ar fi fost o adevărată comoară, de frigurile cumplite, în acele vremuri când lemnul de foc devenise o raritate absolută, de șobolanii flămânzi, de locuitorii disperați, pentru care câțiva pumni de grăunțe ar fi însemnat diferența între moarte și viață – și de ei înșiși. Dar materialul biologic, în cea mai mare parte a lui, a supraviețuit cu bine asediului și războiului. Astăzi, în Banca Globală de Semințe de la Svalbard, un depozit săpat în permafrost în interiorul unui munte din insula Spitzbergen, la 1300 km nord de Cercul Polar, există șaizeci de cutii conținând mostre de la 148 de specii și 61 de genuri de plante domesticite, colectate din 109 țări, provenind de la Institutul de Cercetări pentru Plante de Cultură „N.I.Vavilov” din Rusia.

Leave a Comment